Dacă pleci din Piatra Neamţ spre munte, urci conştiincios serpentinele şi laşi în urmă Bicazul, apoi barajul său maiestos ca un trunchi, nu de copac, ci de munte şi însoţeşti prin dreapta Lacul Izvorul Muntelui (curios nume, împăcând apa şi muntele).
Ajungi după vreo oră de la plecare la un drum ce se bifurcă mereu, la viaduct.
Acolo o poţi lua spre Iustin Pârvu, Sfântul de azi al Moldovei, la mănăstirea Petru Vodă şi de acolo mai departe, spre Sihla, Secu, Sihăstria (numele lor încep cu o consoană a şoaptei), dar şi spre denumiri curioase, cum ar fi Pluton, treci pe lângă lunci incredibile, adevărate locuri de reculegere păgână şi apoi spre stânga spre Mănăstirea Neamţului, veche, impunătoare, locul din care a iradiat religia ortodoxă a Moldovei, cu tiparniţă cu matriţe din lemn de păr şi unde s-a tipărit cea mai frumoasă carte românească, Evanghelia de la Neamţ, la vremea zaverei, adică la 1821.
Şi tot prin preajmă îl poţi zări pe Sadoveanu, singurul român cu nume de munte, chiar dacă perifrastic: „Ceahlăul literaturii române”, chiar dacă, un poet precum Coşbuc şoptea prin glas sugrumat de groază de paşă fugărit: „Şi Vodă-i un munte” cu referire la Ghiaurul Mihai, întâiul întregitor de neam şi ţară, la 1600.
Locul acela se numeşte Vovidenie şi e un muzeu în care printre exponate trebuie admirate iazul, brazii şi turlele mănăstirilor.
Dacă o iei spre dreapta vei da de Vânătorii Neamţului, comuna cu cele mai multe monumente şi rezervaţii naturale din ţară, de Popasul Branişte, unde hangiţa „Madam Bodron” îşi uimea mesenii cu ţuica de schinduc şi melisă, cu ţuică cu pară ferecată în sticlă, cu sarmale de cinci miresme şi cu borşuri minunate, în care mă mir să nu fi pus şi iarba fiarelor.
Şi, mai departe, spre Cetatea Neamţului, spre Târgu-Neamţ şi spre Humuleştii lui Creangă cel Vestit.
Dacă eşti suflet senin şi creştin şi crezi că podul nu se va clătina din cauza păcatelor tale multe şi grele, te poţi încumeta să treci viaductul, pentru a pe întâlni cu legenda, cu Piatra Teiului, cea scăpată de Diavol în apă…
Din nou drumul se bifurcă, spre Vatra Dornei şi spre Borsec, chiar la capătul viaductului. Laşi dreapta cu Broştenii şi cu neasemuitul ţinut al Dornelor şi o iei spre stânga, spre Borsec, acolo unde se ascunde regina apelor minerale. Te răzgândeşti, te atrage magnetul Ceahlăului şi o iei iarăşi spre stânga şi atunci te amăgeşte scrisul, vezi scris Ceahlău şi crezi că e muntele, dar muntele se ascunde hâtru şi te trimite întâi printre oameni, în comuna Ceahlău, comună mândră, fostă reşedinţă de raion şi vezi acolo şi Ceahlăul, muntele adică, dar răsfrânt în ape. Te întorci, iei calea Durăului, despre care ştii că e locul de unde se poate privi fără vreo oprelişte masivul Ceahlău, pe care l-au admirat de aici Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Geo Bogza, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru şi mulţi alţii, care au lăsat pagini în piatră, adică letopiseţi, despre acest loc.
Despre Durău aflasem de copil, din versurile şugubeţe ale lui Creangă, prin care satiriza o anumită dezlegare la toate a călugărilor şi măicuţelor din zonă, care dialogau „toată vara” „cântând cu glas îngeresc”: „Ici, în vale, la părău/ Mieluşa lui Dumnezeu!”; la acest glas îngeresc de măicuţă, răspunzând „câte-un glas gros”: „Hop şi eu de la Durău, / Berbecu lui Dumnezeu!”
Apoi numele îi fusese pomenit cu năduf, dar şi cu admiraţie, de un turist de duminică, după ce urcase Ceahlăul şi acum coborâse în staţiune, spunând despre drum: „Dur rău!” Să mai spun şi că un copil îl botezase „Dulău”? Sau vine, cum cred mulţi, de la cascada Duruitoarea, aflată doar la câţiva paşi de alpinist tenace, de staţiune. Sigur că etimologia ne poate oferi surprize, aşa cum se întâmplă cu Ceahlăul – despre care veţi afla cu surprindere în înseamnă „Vultur auriu” şi nu are nici un ecou cu „hăul”. Formaţiunile geologice nu au nici ele nume cenuşii: Panaghia, Toaca, Dochia.
Dar de fapt noi n-am ajuns încă în Durău şi drumul ne mai fură o dată, îmbiindu-ne în dreapta spre Grinţieş, acolo unde se spune că s-ar afla în pământ uraniu şi de aici din nou legende. Dar chiar când să urci spre stânga spre Durău, dai de Palatul Cnejilor.
Construit în secolele XVII-XVIII de către boierii din familia Cantacuzino, palatul era fortăreaţă, loc de refugiu şi punct de trecere spre Transilvania.
A fost loc de popas pentru multe personalităţi printre care publicistul şi scriitorul german Wilhelm von Kotzebue, scriitorul francez Jean Alexandre Vailant, dar şi personalităţi române precum Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Alecu Russo, precum şi membri ai familiei Cantacuzino, precum Leon şi Alexandru, refugiaţi în 1848, urmăriţi de poliţia lui Mihai Sturdza. Episodul e relatat de Vasile Alecsandri într-un fragment din romanul neterminat Dridri, pomenit şi de Eminescu în Epigonii, fragment intitulat Un episod din anul 1848. Descrierea palatului făcută de Alecsandri este exactă: „era întărit cu ziduri nalte şi cu patru turnuri ridicate în unghiuri. Unul dintre aceste turnuri, sub care se deschidea poarta, servea de clopotniţă. Înăuntru zidurilor se găsea o biserică mică de piatră şi câteva chilii prin care şuiera vântul pustietăţii.
Palatul e plin de legende. Una spune că atunci când s-au construit zidurile de incintă, unul din boierii din familia Cantacuzino a pus să fie măsurată cu o sfoară umbra câtorva lucrători robi şi a aşezat apoi sfoara în fundaţia zidurilor. Robii şi-au pierdut viaţa la apusul soarelui.
O altă legendă e cea a lui Budu, unul din căpitanii viteji ai lui Alexandru cel Bun, care a murit eroic într-o luptă şi a fost chemat de iubita sa cu ajutorul unei vrăjitoare. El a venit călare pe un cal înaripat, sub formă de strigoi şi a fost surprins deasupra Ceahlăului de primul cântat al cocoşului şi transformat în stâncă. Legenda spune că în nopţile cu lună plină, când umbra stâncii lui Budu de pe Ceahlău se lasă deasupra Palatului Cnejilor cel care este surprins între zidurile palatului este transformat în strigoi. Alexandru Dumas-Tatăl a scris chiar un roman plecând de la această legendă, întitulat semnificativ Strigoiul Carpaţilor.
Şi astăzi localnicii afirmă că se văd noaptea focuri albastre deasupra unor comori ascunse sau umbre care intră în hrubele adânci, scoţând gemete şi strigăte sinistre. Fiind un loc de răscruce, pe aici se perindau şi se întâlneau români şi unguri, ruşi şi austrieci, francezi şi greci, turci şi italieni.
Tot Palatul Cnejilor se pare că l-a inspirat şi pe Jules Verne, atunci când scria Castelul din Carpaţi şi se pare că şi alte scrieri celebre cum ar fi horror-ul lui Brian Stoker.
În sfârşit după, ce drumul o ia iarăşi spre stânga (cea!?!), ajungem la 800 de metri, altitudinea oficială a staţiuni care de fapt are ea însăşi între intrare şi ieşire o diferenţă de aproape 200 de metri.
Durăul îşi datorează celebritatea mănăstirii Durău şi Ceahlăului. Mănăstirea e veche, ridicată în locul unui schit de maici încă de pe la începutul secolului al XVII-lea. Pridvorul bisericii a fost pictat în 1835 de pictori amatori.
La o sută de ani după aceea, în 1935, pridvorul, naosul şi altarul nepictate până atunci vor fi pictate în tehnica encausticii, adică „cu ceară” de către studenţi şi absolvenţi ieşeni ai Academiei de Arte Frumoase, printre ei fiind şi viitorul mare maestru al penelului Corneliu Baba – călăuziţi de dascălul lor, Nicolae N. Tonitza. Şi aici lucruri interesante: în locul Sinaiului sau al Taborului se înalţă, mândră, inegalabilă şi de neconfundat silueta Ceahlăului, iar oştenii sunt încălţaţi cu opinci, iar păstorii au straie moldoveneşti.
Se mai spune şi că la Cina cea de taină ar mai fi un apostol în plus, că pruncul Iisus are ochii copiilor lui Tonitza, şi ei rotunzi şi de neconfundat. În fine, bolta clopotniţei este pictată în frescă în 1988 de Arhimandritul Varahil Moraru.
Te-ai aştepta ca aici, la poale de munte oamenii să se aleagă între ei, rămânând, până la urmă doar ei, muntenii.
Nu-i aşa: pe lângă turiştii care sunt pestriţi ca peste tot: ca neamuri (chinezi, japonezi, coreeni, vietnamezi, evrei, nemţi, englezi, francezi, italieni, dar şi slavi, ruşi, ucraineni, polonezi, apoi neamuri „marine”: greci, spanioli şi maltezi, africani din Magreb), ca vârste (băieţei îmbrăcaţi în şpilhozene din piele de drac sau în costume tiroleze, fetiţe cu rochiţe roşii cu şorţuleţ alb, adolescenţi tandri, ce merg ţinându-se de mână pe mijlocul drumului, încurcând circulaţia „auto”, adulţi plini de importanţă şi cu un început periculos de burtă, doamne romantice, cu priviri visătoare, dar bine ascunse în dosul unor ochelari de soare, bătrâne vioaie încălţate în adidaşi şi domni cu pantaloni scurţi, călcaţi însă la dungă), există şi o populaţie locală, ciudată prin profesiile presupuse de haine: călugări, măicuţe, vânători, alpinişti, ţărani, oieri, văcari, pădurari, dar fi funcţionari de la Ocol sau de la Rezervaţie – inspectori adică, voluntari, marcatori de trasee, salvamontişti, vânzători mai mult sau mai puţin ambulanţi, chelneri, recepţioneri, săteni.
Asta într-o zi obişnuită; duminica însă e altceva: viermuiala nu mai poate fi descrisă, ci e trăită plenar, pe riscul fiecăruia.
Hoteluri sunt destule (Durău, Cascada, Bradu), moteluri aşijderea, pensiuni cu multe margarete (să pomenim de Pensiunea Perla, pe care o descoperi în drum spre releu şi unde patroana Ina Ciucănel se dovedeşte o Ancuţă montană de toată isprava), cabane (Fântânele, Brânduşa, Bistriţa, Dochia), popasuri turistice – aşa că noaptea nu lasă pe nimeni sub cerul liber…
Luminile Durăului sunt tainice, unice, maiestuoase, misterioase şi grăbite. Pictorii aflaţi în taberele de la Durău se plângeau de aceste lumini care din cauza vremii prea repede schimbătoare, cum e vremea la munte şi mai ales aici la Durău, nu aveau timp să fixeze intensitatea luminii pe peisajele lor de aici. Durăul rimează cu Ceahlăul şi i se închină. Ceahlăul a acaparat peste patruzeci la sută din scrierile despre munte ale scriitorilor români.
Dar Ceahlăul e şi leagănul spiritualităţii noastre precreştine, locul legendar de refugiu al lui Zamolxis, unul din puţinele „tuneluri energetice” ale pământului şi un tărâm al legendelor. Se spune că fiecare stâncă din Ceahlău îşi are legenda sa.
Şi, lucru important, aici în Ceahlău s-au zămislit cele patru mituri ale românilor, aşa cum le clasifica G. Călinescu. În primul rând, mitul Întemeierii, cel al Dochiei şi al lui Traian, Gheorghe Asachi fiind cel care îl consolidează.
Apoi mitul Zburătorului, zeu, duh fierbinte, vânt ce mângâie sânul fecioarelor, tulburându-le visele erotice.
Mitul Meşterului Manole a fost evocat deja, iar mitul mioritic este prezent peste tot şi Neamţul e traversat de romanul lui Sadoveanu, Baltagul, cel inspirat de Mioriţa.
O călătorie la Durău este un moment unic, prilej de adâncă meditaţie.
prof. dr. Lucian Strochi
scriitor şi critic de artă
Mirela 25 iulie 2019 at 15:04
Îmi permit să i spun Ina, dacă aș spune doamna Ina, ar fi distanță ceea ce nu as vrea sa fie…da, Ina te cucerește mai întâi cu vocea, până să te întâlnești cu ea, apoi totul e ca în familie…am revenit după 10 ani, pentru că mi a plăcut…totul! Mulțumesc!