În căutarea liniştii Durăului
Dacă pleci din Piatra Neamţ spre munte, urci conştiincios serpentinele şi laşi în urmă Bicazul, apoi barajul său maiestos ca un trunchi, nu de copac, ci de munte şi însoţeşti prin dreapta Lacul Izvorul Muntelui (curios nume, împăcând apa şi muntele).
Ajungi după vreo oră de la plecare la un drum ce se bifurcă mereu, la viaduct.
Acolo o poţi lua spre Iustin Pârvu, Sfântul de azi al Moldovei, la mănăstirea Petru Vodă şi de acolo mai departe, spre Sihla, Secu, Sihăstria (numele lor încep cu o consoană a şoaptei), dar şi spre denumiri curioase, cum ar fi Pluton, treci pe lângă lunci incredibile, adevărate locuri de reculegere păgână şi apoi spre stânga spre Mănăstirea Neamţului, veche, impunătoare, locul din care a iradiat religia ortodoxă a Moldovei, cu tiparniţă cu matriţe din lemn de păr şi unde s-a tipărit cea mai frumoasă carte românească, Evanghelia de la Neamţ, la vremea zaverei, adică la 1821.
Şi tot prin preajmă îl poţi zări pe Sadoveanu, singurul român cu nume de munte, chiar dacă perifrastic: „Ceahlăul literaturii române”, chiar dacă, un poet precum Coşbuc şoptea prin glas sugrumat de groază de paşă fugărit: „Şi Vodă-i un munte” cu referire la Ghiaurul Mihai, întâiul întregitor de neam şi ţară, la 1600.
Locul acela se numeşte Vovidenie şi e un muzeu în care printre exponate trebuie admirate iazul, brazii şi turlele mănăstirilor. Read More